Pe parcursul lunii mai organizatorii aveau semnale că festivalul „Bucovina Rock Castle” s-ar putea relua în luna august a acestui an, după un an de pauză, cauzată de pandemie. Aceștia enumerau atunci pe pagina de Facebook a festivalului, două condiții pentru ca acest lucru să se întâmple:
„În primul rând, o discuție clară cu autoritățile locale, în urma căreia să avem confirmarea fermă că vom avea tot sprijinul lor în organizarea acestei ediții.
În al doilea rând, nici o discuție și nici o confirmare nu se pot întâmpla dacă numărul de îmbolnăviri nu continuă să scadă, sau măcar să nu urce. Pentru asta, vă încurajăm atât să urmați regulile sanitare specifice pandemiei, cât și să vă vaccinați, informandu-vă în prealabil despre vaccinurile împotriva Covid-19 aprobate în țara noastră. Accesul la această ediție va fi permis doar în baza legislației în vigoare privind prevenția și combaterea îmbolnăvirii cu Covid-19.”
Evoluția pandemiei a fost una favorabilă, dar Andrei Drăgușanul, directorul artistic al festivalului și-a luat adio de la festival, într-o postare pe pagina personală de Facebook:
„Adio Bucovina Rock Castle!
(ATENȚIE postare lungă)
De-a lungul timpului nu am dat eu multe declarații oficiale legate de festival pentru ca nu am crezut mereu că are sens. De altfel, în acelasi timp, m-am obişnuit cu gândul că, în mare, lumea nici nu ştie că exist. Ba că e festivalul lui Tata, ba că a lui Mihnea, de parcă eu eram doar o umbra trecătoare a altor oameni mai mari şi mai cunoscuţi decât mine, iar eu eram acolo doar ca să mătur laurii cazuţi pe jos şi ne-strânşi de nimeni.
Am învățat să accept. Au fost 9 ani, aşa că am avut timp sa învăţ destule. Mi-am spus mereu „hai, băi, Andi, în definitiv ai vrut să faci ceva ce n-ai avut tu cand creşteai”. Nu avea legatură cu imaginea de sine, ci cu imaginea unui oraş de proveniență şters, în care nu se întâmpla mai nimic şi, unde totuşi, mi-am păstrat o urmă de „casă”. Astfel, dacă tot s-a ivit ocazia, am vrut să îi ofer ce nu am avut eu cât am trăit acolo.
Îmi aduc aminte şi acum prima ediție Bucovina Rock Castle în care nici nu ştiam cu ce se mănâncă o astfel de experiență. Pe vremea aia, în 2011 nici nu concepeam ideea de voluntari. M-am ocupat eu de tot: de cazat, de dus, de adus trupe la scenă, de făcut stage-mangement, cam tot ce in urmatorii ani nu aş mai fi putut face fără o echipă fantastică de oameni. Nici nu mi-a păsat, faceam ceea ce am visat de la bun început. Am primit artişti în fața cărora încă tremuram de emoție când îi vedeam, cu care doar visam să apuc să stau de vorbă şi, uite, a mers! Simțeam că într-adevăr fac ceva!
La vremea respectivă, „presa alternativă” nu vedea lucrurile cum le vedeam noi. Ba că „mi-a dat Tata festival”, ba că „ceva puțoi şi-a găsit să cheltuie prin taică-su banii statului”, părea de parca efortul meu de aduna şi a coordona 24 de trupe in 4 zile pentru publicul sucevean nu însemna altceva decat un moft făcut unui „puştan cu figuri” de ceva entitate supremă, şi care a venit şi el să-şi dea cu părerea când începeau trupele să cânte, de parcă nu stăteam acolo de dimineață şi până…păi, aproape urmatoarea dimineață, sau de parcă artiştii ăia din underground nu ar fi meritat „mila” aia a statului.
Pe atunci am trăit prima mare dezamăgire: cei care vorbeau cel mai urât despre noi nu erau, musai, gazetari, ci alți muzicieni locali, care nu se mai săturau în a-mi prorecli formața în care cânt „Toy Beşins”. Muzicieni pe care, odată, îi consideram aproape sfinți şi îi plasam pe nişte piedestale aproape imposibile, dar de pe care au avut grijă să se dea jos singuri cu iuțenie. Mulțumesc şi acum pentru susținerea şi solidaritatea dovedită, ştiț voi care sunteți.
Totuşi, în acelaşi an s-a întâmplat ceva magic. Cum încă nu aveam locație de after-party la vremea respectivă, mergeam şi noi după concerte să ne relaxam (da, să bem) pe unde apucam. Astfel se întampla ca pe undeva prin august 2011, în SFM (parcul Simion Florea Marian) Mihnea Blidariu să îmi spună că „daca vrei, eu pot sa te ajut cu festivalul”. Şi, ce credeți? Ca un copil răsfațat preocupat doar de propria imagine ce sunt, am acceptat fără să stau pe gânduri.
Îmi place să cred că, în viață, unde am ştiut că nu cunosc foarte bine un domeniu am încercat, totuşi, să învăț de la alții. Aşa a fost şi cu Mihnea. Am furat câtă meserie era de furat de la un om care mai organizase ceva festivaluri înainte şi, în rest, am tot încercat amândoi să creştem pe parcurs. Îmi place să cred, de asemenea, că am ajuns să punem oraşelul ăla uitat de lume (dar nu de concerte populare), cumva, pe hartă şi, deşi unii m-au văzut în continuare ca „băiatul ăla rāsfățat care a primit un festival cadou de Crăciun”, să înceapă sā devină un eveniment cu destulă greutate şi de sine stătator. Şi…asta mi-a fost de ajuns!
Au trecut ani, am avut nume colosale precum Dubiozza Kolektiv (cu mult înainte de alții), Nazareth, Vader, Primordial, Uli Jon Roth, Tesseract, Leprous, Vola (nu mai zic nimic de Dark Funeral ca mă gândesc ca ştiți cu toții povestea; dacă nu, vorbiți cu Ionel Butnari ca el cred vă poate oferi toată saga) şi multe alte trupe piloni si stálpi de referință pentru rock-ul underground românesc. Am încercat să oferim de toate şi să nu discriminăm, pe cât posibil, culturi şi sub-culturi ale genului.
Intre timp, imaginea mea de Drăgusanul mic, mic, mic (citat direct suceavalive) a fost promovată la rang de interlop. Mai nou, am ajuns traficant de droguri şi artisti de prin toată țara. Doar mă ştiți, de la „puţoiul” ăla care scâncea constant si se dădea cu fundul de asfalt dacă nu primea festival am ajuns mare combinagiu si învârtitor de formații şi artişti underground, că doar, de, asta suntem noi Drăguşanii ăştia făcuți să conducem lumea. Un fel de illuminati de pe strada Mărăşeşti (rolling eyes).
Am trecut şi cu vederea peste asta că „altceva n-a fost” (cum ar spune un alt grup faimos contemporan de muzică uşoară) şi pentru că am vrut să păstrăm un vis în viață. Ei uite că, acum când toate festivalurile încearcă să găsească o formă de normalitate în contextul epidemiologic în care trăim, noi suntem lăsați uitării.
Domnul Gheorghe Flutur probabil abia aşteptă un motiv bun să scape de noi şi, uite că a venit! Cu toatā imparțialitatea pe care aş vrea să i-o ofer, mi-e greu să cred că un politician adânc îmbibat doar in evenimentele folcorice pe care le impinge la înaintare de tip „hop ţop, să pornim la joc” nu vede in acest context şansa de a se descotorosi de noi şi de a se alinia la sfânta doctrina a fiţuicii media care m-a uns pe mine traficant de drouguri, un veritabil Pablo Discobar de Suceava.
Chiar şi aşa, mă retrag în palatul cumpărat după anii de supt bani din BRC (apartament cu o cameră luat pe credit muuult înainte să mă apuc eu de chitară, darămite de Bucovina Rock Castle) şi mi se pare că am progresat mult. De la un biet „puţoi care voia festival” am ajuns un „interlop şi traficant de droguri” faimos in oraşul meu natal. Aşa că, m-am resemnat! Din păcate, Bucovina Rock Castle pare mai departe decât a fost vreodată şi, sincer, nici nu cred că-i mai pasă cuiva.
Astfel, în calitate de „Director Artistic” şi „Puțoi si Interlop” oficial al festivalului, îmi iau rămas bun! Imi pare rau că nu am sărbătorit 10 ani împreună, cum am fi meritat, dar sunt convins ca viața ne va reîntruni in alt mod. Până atunci, sunt fericit că urmează să lansăm al doilea album „Toy Beşins”, produs de Mihnea Blidariu, printr-o muzică de care chiar suntem mândri, aşa că ne vedem pe traseu.
Până una alta, mulțumesc din suflet Centrului Cultural Suceava, Muzeului De Istorie (in special Domnului Ursu), voluntarilor fantastici şi sunetiştilor care au făcut acest vis posbil. Încă mi se pare ireal ce am reuşit să trăim, aşa că paharul sus! De asemenea mulțumesc si Dl. Ionel Butnari pentru aportul umoristic adus festivalului. Mă ínclin!
Cu smerenie,
Andi
(Organizator necunoscut si puţoi oficial al BRC 2011-2019)”
